Introducere
Îndrăgostit de albine
(Cum am devenit
apicultor)
„Fără ideal nu
există activitate, iar fără activitate nu există
viaţă.“
(Vissarion Grigoryevich Belinski)
Încă din copilărie am fost pasionat de albine. Albina era pe
atunci o mare enigmă pentru mine. O vedeam ca pe o picătură de
soare căzută pe pământ pentru a îndulci viaţa oamenilor
prin înţelepciunea, hărnicia şi produsele muncii ei. Îmi doream
nespus de mult să pătrund în lumea ei, să încerc a-i contempla
perfecţiunea.
Cu timpul am înţeles că albina este singura insectă care
se bucură de întreaga preţuire şi admiraţie a oamenilor. Ea
este aceea care prin zborul ei din floare în floar.
ca într-un dans al luminii ajută la polenizarea plantelor sporind
recolta de fructe şi seminţe.
Albina cunoaşte esenţa fiecărei flori, esenţă
ascunsă tainic în polenul atât de binefăcător pentru viaţa
familiei de albine şi pentru oameni.
Prin urmare albina este insecta care ajută plantele, îşi
ajută familia, oamenii, chiar şi animalele.
Scriitorul Tudor Arghezi în poezia Lumină lină se
identifică cu albina.
Albina, în poezia argheziană, este metafora ce arată
aspiraţia scriitorului spre absolut, absolut pentru care e capabil de
sacrificiul suprem.
Menirea de a poleniza a albinei sugerează misiunea poetului de a crea.
Fiecare îşi desăvârşeşte cu înţelepciune propria
artă, albina arta fagurilor, iar poetul arta cuvântului.
Personificată, albina se află în poezia argheziană
într-o situaţie dramatică: „Zăcând aci, pe-o margine de drum, /
Şi nu dormind într-un polen de
floare“ 1. Soarta dramatică a albinei s-a datorat
încercării ei de a-şi depăşi propria condiţie pentru
atingerea idealului.
Adresarea directă a eului liric: „Neascultând de vântul de la
stup“2 accentuează dramatismul situaţiei şi
arată că albina s-a lăsat dominată de propriul ideal, ideal
prezentat simbolic şi prin metafora: „Te-ai aruncat în plasa verde a
zilei.“3
Ultimele două versuri ale poeziei se constitue într-o
interogaţie retorică ce arată admiraţia eului liric pentru
albina care a încercat datorită patimei sale mistuitoare; „Cu aripa-n
ţărână şi în vis, / Strânge la piept comoara ta
deplină.“4 să aspire la un ideal de neatins, exemplu demn
de urmat şi pentru scriitorul ce se identifică totodată cu mica
vietate: „Cât! Te iubesc, frumoasa mea albină, / Că sarcina
chemării te-a ucis.“5
Urmând şi eu drumul albinei spre absolut, în anul 1978 mi s-a
împlinit cel mai arzător ideal al meu, am fost hirotonit preot.
Din acel moment şi până în prezent am fost alături de
fiecare om, i-am ascultat problemele,
l-am povăţuit, l-am ajutat, m-am bucurat cu el şi am plâns
împreună cu el. L-am cunoscut în toate cele trei momente prin care trebuie
să treacă în viaţă spre a primi locul binemeritat în
veşnicie: botezul, nunta şi moartea.
Surprinzător e că şi albina, acestă
micuţă insectă, desprinsă parcă dintr-o rază de
soare, îi este alături omului în toate momentele esenţiale din
viaţa sa: botez, nuntă şi înmormântare prin ceara fără
de care nu ar putea să fie confecţionate lumânările. |
Cu ce altceva ar putea să fie asociată mai bine albina
dacă nu cu lumina, cu strălucirea soarelui şi această
asociere se datorează produselor sale atât de folositoare omului: mierea,
ceara...
În timpul misiunii mele ca preot în localitatea Ciuta, judeţul Caraş
Severin, am avut bucuria să descopăr pentru prima dată tainele
stupăritului.
Era o frumoasă zi din luna
lui cireşar, natura părea mai vie ca niciodată. Cum am
păşit pragul bisericii după oficierea Sfintei Liturghi pentru a
mă îndrepta spre casă, căci era praznicul Sfinţilor
Apostoli Petru şi Pavel, 29. 06. 1980, un credincios m-a oprit să-mi
comunice că o familie de albine a
roit Eu eram novice în această taină a stupăritului, novice
cred că e prea mult spus, însă era momentul mult aşteptat de
mine, puteam cunoaşte mai bine albinele, îmi puteam face propria
stupină, aşa că am mers în livada prietenului meu şi am
luat roiul de albine de pe creanga unuia dintre pruni.
A fost prima mea experienţă cu albinele.
Îmi amintesc că nu aveam nimic din cele indispensabile
creşterii albinelor, însă nu m-am lăsat descurajat de acest
lucru, căci începând cu a doua zi am început să achiziţionez
utilajele şi materialele necesare albinăritului.
Albinele sunt insectele ce se caracterizează prin
înţelepciune, dovadă misterul fagurilor ce-i
confecţionează, sunt insectele ce se caracterizează prin
hărnicie, sunt insectele ce-i sunt alături omului prin produsele
muncii lor, sunt insectele care ar putea să descopere prin pilda
vieţii lor în fiecare dorinţa ascunsă a unui ideal.
Cu câtă fericire adună albinele nectarul din flori în fiecare
clipă scurtă a vieţii
lor!
Zborul lor jucăuş, zumzetul plin de viaţă şi
mişcările pline de graţie şi delicateţe folosite
pentru a săruta fiecare floare trădează această bucurie
sfântă.
Pentru albine fiecare clipă este o veşnică
sărbătoare, culegerea nectarului este o eternă, parfumată
primăvară.
E probabil ca omul să observe intensitatea trăirii
vieţii de care dau dovadă aceste micuţe vietăţi, cum
preţuiesc, fructifică fiecare clipă a existenţei lor
şi să le urmeze exemplul.
În viaţă e bine ca omul să lupte pentru ceea ce-şi
doreşte. Fiecare om e unic în felul său, e actorul principal al
propriei sale vieţi, precum mierea este aurul de mult preţ al
fiecărui stup, aşa cum mărturiseşte scriitorul simbolist
Ion Minulescu în poezia Spovedanie: „Privesc pe cei ce trec mereu / Pe jos, pe
sus, pe străzi, prin gări - / Botezuri, nunţi
şi-nmormântări, / Şi parcă-n fiecare grup / Obiectul
principal sunt Eu, / Ca aurul lichid din stup...“6
Note:
1. Tudor Arghezi, Pagini
alese Versuri şi proză,
Editura T. Arghezi & Regis, Buc. 2006, pag. 15
2. Idem, Ibidem, pag. 15
3. Idem, Ibidem,pag. 15
4. Idem, Ibidem, pag. 15
5. Idem, Ibidem, pag. 15
6. Ion Minulescu, Versuri, Editura
Minerva, Bucureşti, 1977, pag. 159
Pr. Ion Turnea |