CAPITOLUL 1

ÎNTRE LITERATURĂ ŞI APICULTURĂ

1.2. ALBINA, MOTIV LITERAR

„Nu număra fiecare oră din zi; fă în aşa fel încât fiecare oră din zi să conteze.“ (Mark Amend)

Pentru albine fiecare clipă este preţioasă. Ea nu se pierde în deşertăciunea acestei vieţi asemenea oamenilor, ci veşnic neobosită nu stă să calculeze clipele, doar le fructifică prin cercetarea amănunţită a plantelor, prin aurul de mult preţ ce-l adună din aromele miilor de paradisuri descoperite.

Bun arhitect, albina, construieşte un important tezaur al fagurilor de ceară.

Înţeleaptă, albină îşi organizează viaţa familiei în aşa fel încât fiecare individ al coloniei îşi are rolul său bine definit.

Scriitorii încercând să pătrundă veşnicia perfectelor insecte au creionat în operele lor, cu mult respect, admiraţie şi iubire, albina, ea fiind socotită astfel motiv literar.

„Deschide-te naturii ca mugurul luminii, / Şi sparge închisoarea îngustului tău trup! / Simţirile să-ţi fie albinele grădinii, / Brăzdând în zbor văzuhul cu aurite linii, / Ca soarele să-l piardă în mierea unui stup.“^20.

Omul este povăţuit de poetul Ion Pillat, un poet îndrăgostit de natură, căci a realizat în pastelurile sale, asemenea lui Vasile Alecsandri un adevărat calendar în versuri, să înveţe să comunice cu natura. Doar prin comuniunea lui cu natura, omul va reuşi să se bucure de adevăratul paradis.

„În volumele Eternităţi de-o clipă, Amăgiri, Grădina între ziduri, pare a rătăci printr-o pădure de simboluri, pe care le interpretează într-un mod propriu, deschizând priveliştile drumului lăuntric al începutului său şi descoperind luminişul inspiraţiei autohtone.“ ²¹

Eliberându-se de tot ceea ce-l leagă de trup, omul e îndrumat de poet să se înalţe spiritual asemenea mugurilor de lumină pentru a creşte în natură.

Crescând împreună cu misterul naturii, omul va ajunge la o comuniune atât de profundă cu aceasta încât propriul trup să se metamorfozeze într-un colţ din natură, astfel încât simţirile trupului să fie numite metaforic albinele grădinii.

Simţurile omului ce-l călăuzesc pe căi înţelepte pe acesta nu pot să fie denumite mai metaforic decât albine ale grădinii sufletului, fiindcă sunt unicele insecte ale cunoaşterii. Albinele prin zborul lor din floare în floare cercetează tot ceea ce poate să fie mai pur şi mai frumos în univers, tot ceea ce e mai înţelept.

Din moment ce simţirile au devenit albinele grădinii sufletului omenesc, acestea au posibilitatea să transmită în jur fericirea prin băzdarea orizontului cu numeroase linii aurii, linii ce te duc spre propria ta miere, o miere ce izvorăşte din soarele fiinţei tale.

Şi dacă am învăţa să ne oglindim sufletul în ochi şi în colţul buzelor am străluci şi noi asemenea luminoaselor albine ce îmblânzesc soarele şi florile, căci nimic nu e mai luminos, nici măcar soarele ca zâmbetul fericirii de pe chipul unui om: „Un zâmbet este o modalitate necostisitoare de a-ţi schimba înfăţişarea.“ (Charles George Gordon)

Albinăritul a fost din timpuri străvechi cea mai de preţ precopare a omului. Puţină miere îndulcea viaţa fiecăruia indiferent de greutăţi. Acest lucru îl menţionează şi scriitorul Mihail Sadoveanu în romanul Fraţii Jderi: „Rău a fost că nu plouă peste necăjiţii din Ţara de Jos.   N-are să fie bine că plouă prea mult pentru necăjiţii din Ţara de Sus. Căci Când se umplu fântânile, / Scad prisăcile şi stânile. Aşa-i cumpăna: dacă se înalţă într-o parte se coboară în cealaltă.“ ²²

Sciitorul simbolist G. Bacovia în poezia Belşug, odată cu venirea toamnei peste natură, când totul se ofileşte treptat, până şi eul poetic plânge, numeşte mierea aducătoare de belşug aşezând-o alături de grâul fără de care omul nu ar mai avea pâinea de fiecare zi şi vinul, simbol al euharistiei: „Culori, şi fum de toamnă, plâns de poet, / Apa e rece, frunzele plouă - / […] Vinul şi mierea, şi grâul tot / Le-au strâns pe grabă cine-au putut.“ ²³

Albina este prin urmare o sfântă insectă, deoarece produsele ei precum mierea sunt  aşezate pe acelaşi pedestal cu pâinea şi vinul. Fiind o insectă sfântă a primit în operele literare statutul de motiv literar.

Atât basmele din literatura română, cât şi cele din literatura universală folosesc motivul literar al albinei atunci când eroul principal e nevoit să treacă probele în călătoria lui iniţiatică care-l va face vrednic de împărăţie şi însurătoare.

Fraţii Grimm în basmul Crăiasa Albinelor prezintă istoria a trei feciori de împărat. Doi dintre ei pornind să-şi încerce norocul în lume duc o viaţă deşartă, asemenea Fiului risipitor din pildele lui Iisus, nemaiavând îndrăzneala să se întoarcă la casa părintească. Datorită acestui lucru fratele mai mic, poreclit de ei Prostilă, căci nu le împărtăşea mentalităţile, porneşte în căutarea lor, îi găseşte, le ascultă şi de această dată insultele adresate lui şi pornesc la drum împreună. În drumul lor, Prostilă salvează de fraţii săi nişte mici vietăţi pe care aceştia le-au condamnat la moarte: nişte furnici, nişte raţe şi un roi de albine. Roiul de albine e salvat ultimul, căci el va avea cea mai importantă misiune, de a ajuta personajul pozitiv al basmului, pe Prostilă, să depăşească proba finală, a treia la număr şi cea mai grea. Această probă consta în identificarea adevăratei domniţe. Într-o încăpere erau trei domniţe adormite, toate erau identice în ceea ce priveşte portretul fizic, dar le deosebea un singur lucru, fiecare a gustat ceva dulce înainte de a adormi, una o bucăţică de zahăr, alta o ceşcuţă de sirop, iar domniţa căutată o înghiţitură de miere. Crăiasa albinelor, regina roiului salvat de erou, l-a ajutat să depăşească această probă, l-a ajutat să găsească prinţesa căutată şi să risipească vraja în care au fost adânciţi cei din acel castel. În final el se căsătoreşte cu prinţesa salvată, iar fraţii lui cu celelalte două domniţe: „Prostilă o luă de nevastă pe cea mai tânără şi mai frumoasă dintre domniţe şi după moartea craiului urcă pe scaunul domnesc. Iar fraţii lui mai mari socotiră că nici celelalte domniţe nu erau chiar de lepădat, şi trăiră cu toţii ani mulţi, în belşug şi fericire.“ ²⁴

În situaţia în care a fost pus eroul din basmul scris de Fraţii Grimm este şi eroul scriitorului Ion Creangă, Harap Alb. Harap Alb trebuia pentru a dobândi fata împăratului Roşu să o deosebească de o altă fată crescută din milă împărătească la palat şi care era identică în ceea ce priveşte aspectul fizic cu adevărata prinţesă. Şi de această dată tot albina este cea care îl scoate din încurcătură: „Atunci Harap-Alb intră, cu albina pe umăr, în odaia unde era împăraul şi cu fetele, apoi stă puţin deoparte şi începe a se uita când la una, când la alta. Şi cum sta el drept ca lumânarea şi le privea, cu băgare de samă, crăiasa albinelor zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea, tresărind, o dată începe a ţipa şi a se apăra cu năframa, ca de un duşman. Lui Harap-Alb atât i-a trebuit: îndată face câţiva paşi spre dânsa, o apucă frumuşel de mână şi zice împăratului...“ ²⁵

Observăm că misiunea albinei în basmele menţionate mai sus este aceea de a cunoaşte. Prin urmare omul îi recunoaşte acestei micuţe vieţuitoare virtutea înţelepciunii, valorificând-o şi în operele literare.

Albina pe lângă virtutea înţelepciunii mai are şi o virtute pe care mulţi oameni o uită, aceea a prieteniei şi recunoştiinţei, ajutându-l pe om în situaţii dificile. Aşa se face că în opera literară Dumbrava minunată a scriitorului Mihai Sadoveanu îi este alături fetiţei nevinovate Lizuca, apărând-o de mama cea vitregă: „Bunicii aveau livadă şi albine […] şi-şi mlădia glasu-i înalt şi cristalin. Când deodată slobozi un ţipăt aşa de sfâşietor […] S-au apropiat prea tare de ştiubeie şi albinele s-au repezit la ele. Acum ies fugind pe portiţă. Bat cu mâinile în toate părţile şi nu pot scăpa.“ ²⁶

Scriitorul Tudor Arghezi este un îndrăgostit de lumea micuţelor vietăţi, fapt pentru care le dedică multe din scrierile lui.

 Printre micile vietăţi creionate cu multă măiestrie în opera lui un loc de frunte îl ocupă albina.

Doar un cunoscător al lumii acestor înţelepte insecte putea să prezinte viaţa lor aşa cum a făcut-o scriitorul Tudor Arghezi.

Poetul a prezentat în unele poezii ale sale toate momentele vieţii familiei de albine cu măiestria unui apicultor care pe lângă arta albinăritului stăpânea foarte bine şi arta cuvântului. Cunoştea până şi tehnologia creşterii albinelor ştiind componentele unui stup: „Strecurat pe urdiniş...“  ²⁷

În poezia Paza bună scriitorul prezintă pregătirea albinelor pentru o etapă importantă din viaţa lor, culesul: „S-a întors cercetătoarea / Să le spuie la surori / Că-i deschisă toată floarea / Şi câmpia, de cu zori. Şi-au plecat aproape toate / La cules cu mii şi mii, / Lăsând vorbă la nepoate / Să-ngrijească de copii.“  ²⁸

Alt rol important al albinelor este acela de a se ocupa de creşterea puietului. Cu această misiune se ocupă albinele doici care sunt lăsate de albinele lucrătoare aflate în febra marelui cules, acasă, în stup, pentru a se ocupa de noile mlădiţe.

Doicile fac parte din categoria albinelor lucrătoare mai vârstnice care nu mai participă la cules, ci au misiunea de a se ocupa de stup.

Printre albinele rămase lângă stup, unele au rolul de a-l apăra de mulţii dăunători, după cum menţionează şi poetul Tudor Arghezi în continuarea poeziei: „Căci muscoii şi bondarii / Şi-alte neamuri de pădure, / Pe şoptite, ca tâlharii, / Umblau mierea să le-o fure./ Însă paza-n stup e bună, / Că târziu, după apus, / Colo jos, sub stupi, la lună, / Ei zăceau cu burta-n sus.“ ²⁹

Dacă din întâmplare un dăunător reuşeşte să treacă de săgeţile albinelor însărcinte cu paza este îmbrăcat în ceară de cele din stup. Acest fapt îl menţionează scriitorul Tudor Arghezi şi în poezia Tâlharul pedepsit.

Un şoricel a încercat să prădeze într-o zi stupul cu miere, crezând că el fiind mare şi albina mică o să câştige în lupta cu ea: „Nu ştiuse că nerodul / Va da ochii cu norodul / Şi-şi pusese-n cap minciuna / Că dă-n stup de câte una. / Roiul, cum de l-a zărit / C-a intrat, l-a copleşit. / Socoteală să-i mai ceară? / Nu! L-au îmbrăcat cu ceară.“ ³⁰

Poezia Tâlharul pedepsit are şi o morală: „Nu ajunge, vream să zic, / Să fii mare cu cel mic, / Că puterea se adună / Din toţi micii împreună.“ ³¹

Din învăţătura transmisă, fiecare ar trebui să înţeleagă că, oricât de mare şi puternic ar fi, să nu se încreadă a rezista unui grup de buni prieteni sau unei familii bine organizate aşa cum este familia de albine, ci mai bine ar încerca să urmeze exemplul acestora.

Albinele sunt personificate în toate poeziile argheziene. Ele primind trăsături omeneşti îşi desfăşoară viaţa familiei de albine asemenea celor mai înţelepţi, bine organizaţi şi harnici oameni.

Tot în poezia Miere şi ceară, Arghezi surprinde o altă trăsătură a albinelor, neacceptarea altor albine străine în stupul lor, albine ce sunt detectate imediat datorită simţului lor olfactiv, dar nici a musafirilor nepoftiţi ca de exemplu, o pasăre rătăcită şi obosită: „Cred că va-ncăpea / Într-un stup şi-o stea, / Care a venit / Şi s-a rătăcit / Dintr-un roi de sus. / Şi care diseară / E miere şi ceară.“ ³⁴

De această dată musafirul nepoftit e numit de poet metaforic stea, deoarece el se rătăceşte dintr-o greşeală în colonia de albine şi nu merge intenţionat în stup asemenea şoricelului, tâlharului pedepsit sau muştelor şi bondarilor.

Poezia Stupul lor a scriitorului Tudor Arghezi surprinde capacitatea albinelor de a se încălzi în timpul iernii prin ghemul ce-l fac în interiorul stupului şi care atinge temperaturi peste 30º C: „Stupul lor de pe vâlcea […] Prisăcarul le-a uitat / Şi-a căzut şi peste ele / Iarna […] Înăuntru însă-n stup / Lucrătoarele sunt treze / Şi făcând un singur trup / Nu-ncetează să lucreze.“ Ghemul uneşte albinele într-un singur trup. Ele nu au nicio urmă de egoism asemenea oamenilor, căci lucrează mereu împreună în orice moment al vieţii lor: „Căci nici una n-a muncit / Pentru sine, ci-mpreună / Pentru stupul împlinit / Cu felii de miere bună.“ ³⁵

Înţelepciunea albinei este zugrăvită de Arghezi în poezia Fetica: „Ce duh ai şi ce putere / Să-mpleteşti ceara cu miere, / De la floarea din grădină, / Ostenită de albină? […] Ţeşi reţeaua din ghioace / De celule-n care pui / Miere dulce şi un pui / […] Eşti, pe lumea de subt cer / Cel mai mare inginer. / Pe-ntuneric, făr' să ştii, / Ai făcut bijuterii […] Şi, cum ştii, muncind, să taci, / Nu te lauzi cu ce faci.“ ³⁶

În versurile poeziei Fetica, citate în rândurile de mai sus, scriitorul prezintă istoria muncii albinei, ce începe de la cunoaşterea florii din grădină, până la arhitectura fagurilor din interiorul stupului, loc unde adăpostesc aurul, mierea şi cresc viitoarele generaţii.

Albina mai este şi exemplul modestiei, căci ea este făptura care nu se laudă cu produsele muncii sale, însă este apreciată şi mult lăudată de toţi.

Prin urmare albina are toate trăsăturile pozitive care ar trebui îmbrăţişate de toţi oamenii. Aceste trăsături sunt prezentate cu multă măiestrie de scriitorul Tudor Arghezi, după cum am arătat în rândurile de mai sus.

Poezia argheziană, Lumină lină, însă, prezintă albina ca pe făptura care încearcă să-şi depăşească condiţia pentru a-şi atinge idealul, tezaurul de ceară. Cu această albină se identifică scriitorul. Din comuniunea lui cu mica vietate înţelegem cât de mult le admiră, respectă şi iubeşte pe aceste mici vietăţi.

Scriitorul Vasile Alecsandri în poezia Concertul în luncă nu poate concepe armonia, veselia din inima naturii fără prezenţa miciilor vietăţi înaripate: „Iată-n urmă şi albine aducând în gură miere...“ ³⁷

Dacă Alecsandri surprinde albina prin veselia naturii plină de viaţă la început de primăvară, scriitorul George Coşbuc o prezintă vara, când natura este adormită datorită arşiţei, ea fiind singura care animă totul: „Numai zumzetul de-albine, / Fără-ncepere şi-adaos, / Curge-ntr-una, parcă vine / Din adâncul firii pline / De răpaos.“ ³⁸

Alexandru Macedonski în Rondelul beat de roze, prezintă parfumul florilor ca un balsam al naturii pe care-l cunoaşte şi-l gustă albina: „De roze e beată grădina / Cu tot ce se află-mprejur: / E beat şi cerescul azur, / Şi zâzâie, beată, albina.“ ³⁹

Muncile de primăvară, când totul palpită de viaţă, sunt zugrăvite de poetul George Topârceanu în poezia Rapsodii de primăvară prin comparaţia gospodinelor cu harnicele albine: „Ies gospodinele / Iuţi ca albinele...“ ⁴⁰

Hărnicia albinelor e creionată şi de scriitorul Mihai Eminescu în poemul Călin (File de poveste): „Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur...“ ⁴¹

Scriitorul Adrian Păunescu în poezia Mila de albine aduce polenului laudă. El este cel cules de albine şi prefăcut în diferite produse, însă tot el e cel care priveşte cu milă înaripatele albine ce-şi sacrifică toată viaţa pentru a-l colecta.

Gavriil Stiharul se vede pe el însuşi polenul din cuvinte în poezia Eu sunt polenul din cuvinte...

Dacă fiecare am fi asemenea polenului la locul de muncă sau în încercarea de a ne atinge idealul ar exista în lume doar oameni împliniţi şi fericiţi.

Poeta Otilia Cazimir, o mare iubitoare a micilor vietăţi, dă grai naturii prin imaginile auditive create de zumzetul albinelor din zarzări.

Proverbele şi ghicitorile amintesc şi ele la rândul lor de înţeleapta insectă: „Din flori picuri de dulceaţă / Strânge de cu dimineaţă“ (Albina); din Proverbe, Zicători, Ghicitori, Editura Steaua Nordului, Constanţa, 2008, pag. 194.

Albina este considerată motiv, deoarece prin calităţile ei pozitive dă viaţă operelor literare, îmbrăcându-le în aroma înţelepciunii.

Astfel ea rătăceşte prin infinitele cuvinte ale operelor literare şi prin sufletul multor sciitori.

 Albinele sunt lumini vii a căror existenţă lasă urme adânci pe acest pământ.

Prin ele omul este în deplină comuniune cu natura.

Datorită misterului albină-natură, omul se bucură de esenţa magică, de viaţa eternă a naturii ce în fiecare primăvară, reînvie, se regenerează, îşi ia o înfăţişare nouă, de tânără, gata să fie mângâiată de razele soarelui, cercetată de înţelepciunea albinei, cântată de slova scriitorilor.

Doar ea, albina, este cea mai admirată şi preţuită insectă primind întâi valoare de mit, fiind prezentă în scrierile vechi conform cărorora i se atribuie diferite însuşiri legendare; mai târziu primeşte statutul de motiv literar fiind prezentă în majoritatea speciilor literare: basme, legende, poezii, poeme, romane; pentru ca să o întâlnim pe urmă şi în scrierile religioase.

Dacă privim făptura fragilă a strălucitoarei albine am putea cocluziona că e o insectă neînsemnată ce aduce doar o pată de culoare pe curcubeul infinit al naturii, însă dacă pătrundem în lumea perfecţiunii ei îi vom observa diamantele muncii sale.

Aşadar misterul albinei, esenţa ei, nu se rezumă doar la fragilitatea făpturii, ci la toată comoara ce se naşte din complexitatea fiinţei ei, căci „Esenţa lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina.“ (Antoin de Saint-Exupery)

Note:

²⁰ Ion Pillat, Poezii, Ed. Eminescu,  Bucureşti, 1983, pag. 280

²¹ Idem, Ibidem, pag. 419, Cornelia Pillat

²² Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi, Editura Herra, Bucureşti, 2005, pag. 509

²³ George Bacovia, Versuri şi proză, Editura Albatros, Bucureşti, 1985,

pag. 56

²⁴  Fraţii Grimm, Basme, ed. Herra, Bucureşti, 2007, pag. 7

²⁵ Ion Creangă, Poveşti, povestiri, amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pag. 136

²⁶ Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1987, pag. 37, 39, 40

²⁷  Tudor  Arghezi, Versuri şi proză, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1985, pag. 8

²⁸   Idem, Ibidem, pag. 16

²⁹  Idem, Ibidem, pag. 16

³⁰  Idem, Ibidem, pag. 8, 9

³¹  Idem, Ibidem, pag. 9

³²  Idem, Ibidem, pag. 13

³³  Idem, Ibidem, pag. 17

³⁴  Idem, Ibidem, pag. 7, 8

³⁵  Idem, Ibidem, pag. 17

³⁶ Idem, Ibidem, pag. 8

³⁷  Vasile Alecsandri, Legende şi pasteluri, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1982, pag. 108

³⁸  George Coşbuc, Poezii, E. Herra, Bucureşti, 2002, pag. 79

³⁹ Alexandru Macedonski,  Poezii, Ed. Herra, Bucureşti, 2002, pag. 167

⁴⁰ George Topârceanu,  Balade vesele şi triste, Ed. Herra, Buc. 2002, pag. 10

⁴¹ Mihai Eminescu, Poezii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965, pag. 61