CAPITOLUL 3

ORIGINILE ŞI ÎNFLORIREA ALBINĂRITULUI ÎN ŢARA NOASTRĂ

Ţara noastră ar putea să fie numită metaforic paradisul albinelor, deoarece se bucură de un relief variat, munţi împăduriţi, dealuri cu livezi parfumate, câmpii şi văi.
Livezile sunt adevărate cetăţi ale albinelor.
Ochii aromaţi ai copacilor ce săgetează orizontul scăldat în aburi de lumină ademenesc aceste regine ale florilor, albinele, să pătrundă în lumea lor de basm pentru a ajuta la polenizarea miilor de flori ce aşteaptă să se transforme, să crească, aşa cum din mugur de viaţă au înflorit, din splendoarea florii să nască rod.
Doar albina ce am putea-o numi insecta cunoaşterii poate să înţeleagă profunzimea naturii. Tăcerea naturii este plină de grai în faţa acestor mici vietăţi înaripate şi astfel îşi pleacă toată floarea naturii capul în faţa lor, lăsându-le să le pătrundă fiinţa.
„O primă atestare documentară referitoare la raiul albinelor […] a fost descoperită în istoria lui Herodot...“57
„În descrierea expediţiei lui Darius împotriva sciţilor, anul 512 î. e. n. […] se menţionează: ... În ceea ce priveşte albinele, numărul lor este atât de mare pe malul stâng al Dunării, încât împiedică pe oameni să treacă mai departe.“58
Primul pas al omului spre apicultură a fost „vânătoarea de albine“59
Albinele erau insectele care preferau scorburile copacilor ca adăpost, deoarece acestea aveau rolul să le păzească de inamici, însă totodată erau un loc ideal pentru depozitarea proviziilor şi pentru înmulţire.
Dacă la început omul procura mierea direct din scorbură, mai târziu, datorită faptului că această procedură era plină de primejdii, primejdiile nefiind altele decât fiarele sălbatice ce domneau în pădurile, oazele de verdeaţă ale ţării noastre, mierea  a fost procurată din stupina construită pe lângă casa fiecăruia .
La început albinele au fost prinse şi mutate de om în scorburi asemănătoare celor din natură.
În ţara noastră albinăritul era una din activităţiile de bază, alături de păstorit şi agricultură. Acest lucru este atestat de nenumărate documente.
„Generalul şi istoricul Xenofon (427-355 î. e. n.) evidenţiază că: hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte sau preparat şi foarte puţină carne.“ 60
Acelaşi istoric mai scrie că: „Dacii se îndeletniceau cu agricultura, creşterea vitelor şi cu cea a albinăritului.“61
O perioadă de înflorire cunoaşte albinăritul după ce Dacia a fost colonizată de romani, datorită tehnologiei latine, împrumutate de la aceştia.
Alte atestări documentare precizează că în timpul năvăliririlor barbare singura ocupaţie a dacilor era apicultura. Acest lucru e menţionat şi de Fl. Begnescu (1937): „Avem destule probe potrivit cărora pe timpul năvălirilor barbare, orice activitate mai de seamă neputând exista în Dacia, nu a putut exista nicio apicultură înfloritoare. Totuşi pe alocuri se cultivau mult albinele.“ 62
Apicultura a cunoscut mai târziu o perioadă de înflorire odată cu întemeierea voievodatelor şi a Principatelor Române. Acest lucru este atestat de numeroasele legende, basme, cântece, obiceiuri de nuntă şi botez, proverbe. Aceste opere literare slăveau de fapt hărnicia albinelor.
Să ne oprim nu mai depare decât la poemul Călin (file din poveste) a lui Mihai Eminescu, ultima parte a poemului, când alături de nunta împărătească, se desfăşoară în feerica pădure de argint şi nunta miciilor vietăţi: „Şi albinele aduc miere aduc colb, mărunt de aur, / Ca cercei din el să facă, cariul care-i meşter faur.“63 Observăm că scriitorul ce are ca sursă de inspiraţie pentru poemul său, basmul popular, Călin nebunul, laudă hărnicia albinelor şi preţioasele roade ale muncii lor, înfăţişate metaforic în colbul mărunt de aur, mierea şi ceara.
Denumirile multor localităţi au împrumutat elemente ale albinăritului. Aceste denumiri se păstrează şi în ziua de astăzi ca de exemplu: Prisaca, Prisăcani.
„Abundenţa de produse apicole în economia ţărilor române este confirmată, de asemenea, de comerţul intens cu miere şi ceară de-a lungul întregii şi mult zbuciumatei istorii a Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei, de folosirea acestor produse ca mijloc de plată a tributurilor şi dijmelor datorate de ţăranii iobagi, prezenţa albinelor şi a stupilor pe stemele fostelor judeţe Mehedinţi, Caraş Severin şi Vaslui şi multe altele.“64
Cronicarul Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei şi De neamul moldovenilor povesteşte că „în timp ce călăreţii se deplasau pentru întemeierea Moldovei, au zărit un stâlp de fum, spre care îndreptându-se au găsit o poiană cu un bătrân pe nume Iaţcu, ce trebăluia în mijlocul unei frumoase prisăci, rămas pe loc, nestingherit de migraţia popoarelor.“65
Un document din 20. 01. 1368, arată că Vlaicu Vodă a dat braşovenilor privilegiul să facă negoţ cu ceara din Muntenia. Astfel cerarii braşoveni o treceau din Transilvania în Ungaria.
Alt document privitor la exportul cu ceară îl deţinem de la Dan Voievod, 1384.
Multe documente referitoare la apicultură au rămas şi de la Mircea cel Mare (Mircea cel Bătrân), 1388. Acesta dăruieşte ctitoriei sale, Cozia, miere şi ceară pentru nevoile cultului.
Alexandru cel bun în 1400 face o convenţie cu negustorii de produse apicole  din Pocuţia, cărora le cere vamă o piatră de ceară pentru a-i lăsa să colecteze ceara din Moldova.
În august 1413, un document de la Câmpulung, consemnează că economia românească se baza pe apicultură, căci pentru un butoi de miere sau o majă de ceară se plăteau 12 ducate.
Radu Voievod, 1421, Dan al II-lea, 1424, Alexandru Aldea, 1431, Vlad Dracu (Vlad Ţepeş), 1437 au emis hrisoave cu privire la scutirile vamale în ceea ce priveşte comerţul cu produse apicole.
Unele documente din Moldova cu privire la apicultură arată că fiii lui Alexandru cel bun, Ilie şi Ştefan, fac donaţii de prisăci.
O  astfel de donaţie face şi Bogdan Voievod în 07. 10. 1451.

Alexăndrel, fiul lui Petru al III-lea, în 1453 a donat mănăstirii Probota o prisacă, iar în 1459 domnitorul Vlad Ţepeş a făcut donaţii de prisăci ostaşilor vrednici, scutindu-i şi de dări în ceea ce priveşte albinăritul.
Istoricul Nicolae Iorga în 1584 face referire la comerţul cu produse apicole precizând că un negustor pe nume Sima Nuce a încărcat o corabie cu ceară având destinaţia Veneţia.
Ţările Române, în sec. al XVI-lea, în timpul dominaţiei otomane, au fost obligate să trimită la curtea sultanului, printre altele, miere şi ceară de albine.
Documentele Hurmuzachi fac precizări la comerţul cu miere şi ceară, fiind consemnat faptul că din Ardeal şi Galiţia se exporta ceară spre Veneţia şi Austria.
Spre sfârşitul feudalismului a apărut boştinăritul, o activitate ce era legată de strângerea cerii de albine.
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei arată că albinăritul era o îndeletnicire a românilor precizând că nu era bine ca o familie să deţină mai mulţi stupi, decât le îngăduia locul stăpânit de ei, pentru a nu provoca supărări vecinilor.
Tot în Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir face referire la ceara verde, aceasta fiind o combinaţie de ceară cu propolis.
Despre importanţa apiculturii pentru ţara noastră face referire şi cronicarul Miron Costin în anul 1700.
Maria Tereza în 1767 a înfiinţat la Viena prima şcoală de apicultură.
Alexandru Ghica Voievod introducea în 1784 vama pentru exportul produselor apicole, iar în timpul lui Vasile Lupu a apărut dijma la stupi.
Alexandru Moruzi şi Nicolae Mavrogheni, 1794, triplează impozitul pe produsele apicole, stârnind nemulţumire în rândurile ţărănimii.
În secolele XVI - XVIII apicultura a cunoscut o perioadă de înflorire, însă începând cu prima jumătate a secolului XIX, datorită dezvoltării agriculturii ea cunoaşte o perioadă de declin. Referire la această stare descurajantă a apiculturii face în 1932 şi I. Simionescu care menţionează că românii au ajuns să importe ceara.
Declinul apiculturii începând cu a doua jumătate a secolului al XIX  - lea se datorează şi apariţiei zahărului industrial.
Albinăritul cunoaşte o scurtă decădere în secolul mai sus menţionat, astfel N. Nicolaescu şi Gh. Stoienescu în lucrarea Călăuza stuparului afirmă: „A fost o vreme când fiecare sătean ţinea împrejurul casei sau la adăpostul pădurilor, stupi cu albine, care făceau să curgă mierea şi ceara până dincolo de hotarele ţării noastre. Din an în an însă, numărul stupilor s-a împuţinat, iar azi (1907, n. a. ) trebuie să colinzi patru  cinci sate ca să dai de vreun bătrân care să se mai îndeletnicească cu creşterea albinelor.“ 66
Din cele menţinate de N. Nicolaescu şi Gh. Stoienescu putem înţelege că doar pasionaţii, iubitorii de albine se mai ocupau cu apicultura, cei care au privit albinăritul doar ca pe o sursă de venit au renunţat la acesta în favoarea altor preocupări, ca de pildă agricultura.
Începând cu secolul XX, albinăritul cunoaşte o nouă perioadă de înflorire.
Dr. Florin Begnescu ce are peste 30 de publicaţii despre apicultură a luptat pentru înfiinţarea unei asociaţii a apicultorilor români. Acest lucru se şi întâmplă în 1914. În 1938, dr. F. Bengescu devine conducătorul Secţiei de Apicultură, înfiinţată în Institutul Naţional Zootehnic din Bucureşti şi ţine cursuri despre apicultură până în 1948.
„Trecerea de la albinăritul tradiţional, bazat aproape în totalitate pe observarea fenomenelor din natură […] la cel raţional - fundamentat pe cunoaşterea, pe bază ştiinţifică a biologiei acestora  s-a înfăptuit […] în pas cu răspândirea cuceririlor ştiinţei, a noilor tehnologii şi a noilor utilaje.“ 67
La modernizarea apiculturii pe teritoriul ţării noastre au contribuit nenumăraţi crescători de albine printre care am putea aminti pe dr. Florin Begnescu, Al. Bulighin, N. Nicolaescu, Al. T. Atanasiu, Gr. Giossanu, D. Harnagea, C. Hanganu, D. Stamatelache, E. Iovănescu, V. Petruş, Fr. Szöverdi, T. Bogdan, I. Vicoveanu, Al. Popa-Liseanu.
„Crescătorii de albine,  apicultorii profesionişti şi amatori  sunt oameni obişnuiţi. Sunt în acelaşi timp  prin specificul muncii lor  mari iscoditori ai fenomenelor din natură, doritori de zile senine şi liniştite, de la începutul primăverii până toamna târziu, de a se afla cât mai mult printre flori şi zumzet de albine, învăţând să le cunoască şi să le stimuleze în activitatea laborioasă desfăşurată în folosul lor şi al întregii societăţi.“ 68
Apicultorii sunt de fapt acei îndrăgostiţi de albine, de micuţele vietăţi, atât de mari însă prin înţelepciunea lor, buna lor organizare, neoboseala muncii.
Ei înţeleg de la albine tainele naturii, cântul florilor, zâmbetul copacilor, dansul razelor solare.
Spectacolul stelelor din timpul zilei, ce se joacă graţios printre flori, pomi şi frunze, este o relaxare, nu doar pentru apicultori, ci pentru fiecare om ce iubeşte frumuseţea magică a albinei.
Solidaritatea albinelor care trăiesc în roiuri, familii mari, ar trebui împărtăşită şi de oameni, căci cu multă înţelepciune, albina îşi organizează viaţa, familia, nu doar munca.
Apicultorii au înţeles toate aceste taine a înţeleptelor insecte şi     s-au simţit atraşi ca de un magnet de fascinanta lume a lor.

Note:

57 Constantin  Antonescu,  Albinele şi ... Noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 9
58  Idem, Ibidem, pag. 9
59  Idem, Ibidem, pag. 9
60 Idem, Ibidem, pag. 10
61 Idem, Ibidem, pag. 11
62 Idem, Ibidem, pag. 11
63  Mihai Eminescu,  Poezii, ed. Tineretului, Bucureşti, 1965, pag. 61
64 Constantin Antonescu,  op. cit. pag. 12
65 www.slideshare.net, Din istoria apiculturii române, prezentare de prof. dr. Dumitru Curcă şi colaboratorii
66 Constantin Antonescu,  op. cit., pag. 13
67 Idem. Ibidem, pag. 26
68 Idem, Ibidem, pag. 51

Pr. Ion Turnea