5.4 Hrănirea albinelor

Albinele au nevoie de hrană pentru desfăşurarea activităţii vitale în stup şi în afara acestuia. Ele se pot hrăni în natură, iar la nevoie pot să fie hrănite de către om.

„Hrana albinelor în natură constă din apă, miere (hidrocarbonate) şi păstură (proteine + hidrocarbonate + găsimi vegetale).“ ¹²⁴

Albinele pot să fie hrănite suplimentar cu zahăr în funcţie de anotimp şi în cazul epuizării rezervelor de miere şi păstură din stup. Zahărul poate să fie folosit sub formă de sirop. Siropul se obţine prin amestecarea unui kilogram de zahăr cu un litru de apă. Totodată zahărul poate să fie folosit pentru hrănirea albinelor şi sub formă de şerbet prin fierberea unui sirop concentrat de zahăr, două kilograme cu 0, 35 litri de apă la o temperatură de 116º C sau  pastă, prin amestecarea zahărului cu miere, patru părţi zahăr pudră şi o parte miere. „Mierea preîncălzită se toarnă peste zahărul pudră şi se frământă ca şi aluatul de pâine până la uniformizarea întregii cantităţi. Preparatul se administrează sub formă de turte în greutate de 0,3-1 kg, cel mai simplu, aşezate pe o folie de material de plastic (circa 15 X 15 cm) deasupra ghemului, la care albinele au acces liber de jur împrejurul acestuia.“ ¹²⁵ Zahărul tos poate să fie preparat prin amestecarea lui cu lapte praf, un kilogram de zahăr şi cincizeci de grame de lapte praf degresat.

Pentru o hrănire corectă a albinelor trebuie respectate câteva reguli: mierea din faguri să fie doar florală, să fie căpăcită şi să nu se cristalizeze, nu se foloseşte mierea de mană, fiindcă acest lucru poate duce la pierderea albinelor ce nu mai pot face zborul de curăţire, trebuie evitată folosirea mierii de rapiţă, căci aceasta se cristalizează foarte uşor.

Albinele în cadrul natural îşi recoltează hrana din flori sub formă de nectar şi polen.

Cel mai superb spectacol este poezia hrănirii albinelor în natură.

Albina este insecta care salută primele raze de soare ale primăverii ce trezesc la viaţă natura.

Zumzetul albinei animă plantele ce-şi deschid floarea sufletului lor, invitând înaripata sirenă să cunoască noi universuri, să deschidă lumea rodului prin polenizare.

Aromele colorate ale florilor se contopesc cu frumoasa insectă. Aceste momente ale comuniunii dintre floare şi albină sunt o adevărată splendoare a naturii.

Să ne imaginăm o livadă plină de pomi în floare. Soarele scaldă florile în lumină, însă le lipseşte ceva care să le trezească la viaţă, ceva care să rupă tăcerea într-o fericire muzicală. Acel ceva poate să fie completat de vietăţile aurului din stup, de albine. Doar ele însufleţesc locurile pline de flori.

Albinele sunt făpturi superioare, fiindcă hrana lor este nectarul şi polenul florilor. Spun superioare, căci doar zeii din Olimp, după cum arată legendele, se hrăneau cu nectar. Nectarul era băutura fermecată a zeilor nemuritori. De fapt chiar această băutură divină le oferea nemurirea. „Un vultur se-nălţa, de-asemeni, în timpul nopţii, pe un munte. Acolo, sub un tei uriaş, ţâşnea din piatră un izvor. Dar nu era un izvor de apă, ci din adâncuri izbucnea o băutură fără seamăn, din care nu puteau sorbi decât zeii nemuritori. Şi-i aducea din băutură  numită, tot de zei, nectar,  lui Zeus, ca să se adape, în zorii fiecărei zile. Mâncând ambrozia cea dulce, sorbind nectarul fermecat, Zeus s-a înălţat mai iute, a dobândit puteri cereşti.“ ¹²⁶

Hrana albinelor este sfântă, nectarul, polenul, mierea. Ele gustă doar ceea ce e mai pur. Sfântul Ioan Botezătorul pentru a-şi începe misiunea lui sfântă a trăit în pustie în post şi hrana i-a fost mierea sălbatică. Aşadar albinele sunt insecte superioare şi datorită hranei lor.

„Nectarul absorbit cu trompa pătrunde şi se acumulează în guşa albinei. Într-un zbor, albina duce în stup încărcătură până la 70 mg la cel mai intens cules şi mai puţin la culesuri slabe, ceea ce reprezintă ⅔ din greutatea ei corporală. Ajunsă în stup, albina fie că predă încărcătura de nectar la una din albinele primitoare de nectar, fie îl depozitează direct în celulele fagurilor. La transmiterea nectarului, albina culegătoare desface mandibulele şi îndoind trompa oferă albinei primitoare o picătură de nectar regurgitat din guşă. În cazul afluenţei mari de nectar, albinele culegătoare îl depozitează direct în celulele libere, suspendând picăturile pe partea superioară a pereţilor sau chiar în celule cu ouă sau puiet tânăr. Transformarea nectarului în miere constă pe de o parte din procesele biochimice de invertire a zaharurilor ce se desfăşoară sub influenţa invertazei din nectar, iar pe de altă parte din secreţiile albinelor şi din eliminarea prisosului de apă existentă în nectar de către albine.“ ¹²⁷

Polenul în hrana albinelor este o sursă unică de proteine. El conţine albumine, săruri minerale.

Pentru recoltarea polenului din flori albina îşi foloseşte întreg corpul: perişorii de pe cap, toracele, abdomenul, părţile bucale, toate cele trei perechi de membre.

Acest proces de culegere a polenului din flori cuprinde două etape. Albina se aşează pe floare în prima etapă şi zdrobeşte cu mandibulele anterele, apoi cu mişcări foarte repezi ale membrelor anterioare şi părţilor bucale scutură polenul, mânjindu-şi astfel toată suprafaţa corpului. A doua etapă se desfăşoară în zbor şi constă în formarea încărcăturilor de polen. Pentru ca să poată forma aceste încărcături de polen, albina  îşi perie cu periuţele tarsiene polenul de pe perişorii corpului, iar de pe cap, de pe gât şi piesele bucale îl curăţă cu ajutorul membrelor anterioare. Cu membrele mijlocii albina curăţă polenul de pe torce şi o parte din abdomen. Membrele mijlocii şi anterioare, în timpul perierii sunt mereu în contact cu trompa ce are rolul de a umezi fiecare porţie de polen cu nectar sau miere. Polenul umezit este trecut apoi pe membrele posterioare. De aici polenul este trecut cu ajutorul pieptănului în coşuleţ.

Albinele mai „culeg şi mana, substanţă dulce care se găseşte în anumite perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor.“ ¹²⁸

Apa este un element indispensabil al vieţii şi tocmai datorită acestui lucru este un component important al hranei albinelor.

„Corpul albinelor în diferite ţesuturi conţine 75-80 % apă, iar în hemolinfă şi mai mult. Albinele consumă apă pentru menţinerea schimbului de substanţe la nivelul corespunzător, pentru hrana puietului, iar în cursul zilelor de arşiţă, pentru reglarea temperaturii din cuib.“ ¹²⁹

Consumul maxim de hrană are loc în lunile februarie- septembrie, în perioada depunerii ouălelor, iar cel mai scăzut consum de hrană are loc în perioada octombrie-ianuarie după depunerea ouălelor şi zborul albinelor.

Nutriţia albinelor se face în funcţie de categorie, matcă, trântor, albină lucrătoare, dar şi în funcţie de sezon.

Albinele lucrătoare de pildă folosesc hrana pentru a produce mierea şi ceara necesară construcţiei fagurilor sau pentru producerea lăptişorului de matcă indispensabil creşterii larvelor.

Între albine are loc şi un schimb de hrană. Albinele lucrătoare schimbă hrana între ele. Şi între matcă şi albinele lucrătoare are loc un schimb de hrană, căci în general matca primeşte hrana de la albinele lucrătoare, dar şi între trântori şi albine lucrătoare se produce acest schimb de hrană.

Hrana albinelor este necesară obţinerii produselor apicole.

Tocmai din aceată cauză, că hrănirea albinelor e necesară obţinerii produselor apicole şi nu numai, ci şi pentru întreţinerea vieţii famililor de albine se recurge şi la hrănire stimulativă.

Hrănirea stimulatorie a albinelor se poate face şi în funcţie de calendarul apicol.

Pentru ca albinele să fie hrănite e necesar să se procure hrănitoare adecvate tipului de stup.

Pentru hrănirile masive se foloseşte podişorul-hrănitor, creat de ing. F.Hanganu.

Pentru stupul de tip orizontal e peferabil să fie folosit hrănitorul tip Miller ce se aşează deasupra fagurilor aflaţi lângă ghem. Acest hrănitor are o capacitate mare, ocupând perimetrul a două scâduri  podişor. Fundul lui are o deschidere longitudinală la mijloc cu scopul de a lăsa albinele să pătrundă până la hrană sau să o depoziteze în faguri.

Pentru hrănirile în cantităţi mici cel mai stimulator hrănitor  este jgheabul. Jgheabul este mobil, se aşează în mijlocul cuibului şi are capacitatea de 450-500 ml. El înlocuieşte speteaza superioară a unei rame clăditoare.

Hrănitoarele de tip Doolittle sunt ca o ramă înfundată pe ambele părţi şi au o capacitate de până la 3 kg sirop. Pentru ca albinele să nu se înece în sirop, acest tip de hrănitoare sunt dotate cu plutitor.

Foarte practic este şi hrănitorul de tip Hill ce este ca o cutie cilindrică. El este dotat cu un capac etanş cu mai multe orificii de 1 mm.

Hrana de completare oferită albinelor poate să fie turnată şi direct în alveolele a doi sau trei faguri goi în stupinele mai mici.

Hrănirea de stimulare se desfăşoară imediat după hrănirea de completare şi are rol de a stimula ouatul mătcii ce începe cu mijlocul lunii ianuarie.

Datorită hrănirii stimulative în stup apare o populaţie de albine tinere, ignorând frigul de afară şi înainte ca albinele de toamnă să dispară.

„Hrănirea de stimulare începe în prima decadă a lunii februarie, care este prima lună de primăvară apicolă. Dar la început această hrănire nu se face cu sirop, ci cu turtiţe de păstură amestecată cu miere semicristalizată pusă pe bucăţi de tifon şi aşezată deasupra ramelor unde se află ghemul. Apoi, începând cu ultima decadă, se poate trece la hrănirea cu sirop în cantităţi mici. Astfel colonia are impresia că afară a început un cules timpuriu, mai ales când în sirop se adaugă substanţe proteice. Intervenţia aceasta se face într-o zi caldă, luând măsurile necesare arătate la controlul de fond, pentru ca temperatura cuibului să nu se risipească.“ ¹³⁰

Hrănirea stimulativă se poate face şi în natură, cu proteine. În acest scop la trei părţi de făină de soia se adaugă o parte de lapte smântânit şi o parte de drojdie de bere pulverizată. Această hrănire însă dă rezultate doar parţial, căci albinele digeră greu din cauza amidonului.

Când se face hrănirea cu lapte se adaugă acid pentru a se evita coagularea laptelui.

Acidul folosit în hrănirea stimulativă trebuie să fie citric, acetic sau tartric, sarea de lămâie, sau hidrazină. Aceşti acizi ajută la ameliorarea stării fiziologice a albinelor.

Când hrănirea se face cu sirop din lapte smântânit se intensifică creşterea puietului 100%. El se alcătuieşte din sirop de zahăr 50%, lapte de vacă smântânit 20%, 24 mg clorură de cobalt pentru a stimula secreţia lăptişorului albinelor şi a mări rezistenţa albinelor la loca europeană.

„În hrana de stimulare lichidă trebuie adăugat 25 g suc de ceapă sau usturoi, care s-a dovedit  timp de zece ani de când îl folosesc în prisaca proprie  ar fi o frână serioasă în dezvoltarea nosemozei.“ ¹³¹

Acest suc se prepară astfel: ceapa decojită de foile periferice se rade, răzătura după ce e aşezată pe un tifon se stoarce cu o presa de mână, obţinându-se un suc spumos, lăptos cu miros caracteristic. Siropul călduţ, până în maxim 37º C, se amestecă cu dulceaţa din zahăr, iar albinele îl consumă.

Acest suc de ceapă nu e recomandat în timpul culesului pentru a nu influenţa cu mirosul persistent, mierea.

Pentru prepararea sucului de usturoi, acesta se curăţă de coajă, se zdrobeşte într-un mojar, apoi se lasă 2-3 ore acoperit cu apă caldă, pe urmă este presat şi se strecoară prin tifon.

Sucul de morcov este şi el foarte util în hrana stimulativă, fiindcă conţine caroten, un pigment roşu-portocaliu sub formă de provitamină din care organismul îşi sinteatizează vitaminele, în cazul acesta, vitamina A. Acesta se poate adăuga şi în siropul de zahăr în cantitate de doar 10g la litru şi nu mai mult de o dată pe săptămână.

Hrănirea stimulativă pe perioada celor 4-5 luni de iarnă se face ţinând cont şi de prevenirea bolilor albinelor, căci în intestinul gros al albinelor, în punga rectală se pot aduna diferiţi germeni patogeni.

Când se foloseşte acest sirop este interzisă extragerea mierii ce conţine în ea antibiotice.

Majoritatea tratamentelor se aplică însă cu hrana, putând astfel vorbi de o hrănire medicamentoasă.

Pe timp de iarnă o familie normală de albine consumă între 700-  800 g la început, acest lucru intensificându-se în celelalte luni până la 1,5-2 kg lunar. Pentru această hrănire sunt necesar 7-8 kg de miere, dar nu trebuie lăsat la începutul iernii doar această cantitate, pentru ca familile de albine să nu fie lipsită de hrană tocmai când au cea mai mare nevoie de aceasta.

Pentru hrănirea albinelor în primăvară trebuie ţinut cont că siropul de zahăr nu poate suplini mierea şi se lasă din timp 16-20 kg.

Tot primăvara, dacă „nu există posibilitatea asigurării polenului, familiile de albine mai pot fi hrănite cu îndulcitori de polen ca: drojdia de bere uscată, făina de soia sau bumbac degresată, lapte praf, gălbenuş sau albuş de ouă preparate.“ ¹³²

Hrana albinelor după cum s-a putut observa în acest subcapitol constă în substanţe dulci cu un conţinut mare de glucoză, fructoză, zaharuri.

Pe timpul culesurilor, începând cu lunile de vară, mai ales în perioada înfloririi salcâmului şi teiului, albinele îşi procură hrana din flori sub formă de nectar, polen şi apă. Ele adună hrana din flori, o transportă în stup şi aici o prelucrează.

În fiecare primăvară albinele simt chemarea plantelor, a florilor.

Toată această chemare a naturii ce albina o simte în perioada marilor culesuri, dacă o priveşti cu atenţie, ar putea părea desprinsă dintr-un basm.

Ochii înflăcăraţi a florilor zâmbesc cu primele raze de soare privind spre orizontul scăldat în aburi de lumină, în timp ce parfumul lor se înalţă spre cer căutând în zbor stupinele.

Albinele simt chemarea frumoaselor zâne ale naturii şi pornesc în căutarea lor, călăuzite de firele de mireasmă ţesute.

E atâta lumină de parfum în fiecare floare, e atâta verdeaţă de cer în fiecare mugur, e atâta culoare de pământ cu fiecare mană cercetată, e atâta mister al naturii în fiecare albină, încât nu te poţi abţine să nu aduni nectatul acestor miracole şi să-l transformi în miere de cuvinte.

Nectarul adunat cu atâta delicateţe şi talent de albine, din florile ce sfioase îşi deschid petalele, invitându-le în lumea lor spre a le ajuta să aducă rod necesită însă un îndelungat proces de prelucrare. El mai poate să fie numit şi materia primă pentru produsele apicole.

Albinele pe timpul verii consumă şi foarte multă apă, din această cauză e preferabil ca amplasamentul lor în perioada culesurilor să fie aproape de o sursă cu apă şi în zona meliferă corespunzătoare.

Chiar şi înaintea marilor culesuri de la începutul verii, cu cel puţin şase săptămâni înainte se face hrănirea stimulentă a albinelor, indiferent de cantitatea proviziilor ce există în familia de albine: „Se poate realiza prin descăpăcirea periodică, la interval de 2-3 zile, a unei zone de 1- 2 dm² dintr-un fagure cu miere, care se aşează după diafragmă în cazul stupilor orizontali şi R.A. 1001, sau în corpul inferior în cazul stupilor multietajaţi. În lipsa fagurilor de miere hrănirea stimulentă se face prin administrarea periodică, la un interval de 2-3 zile a cantităţii de 0,3-0,5 litri sirop, în concentraţie de 1 : 1 zahăr şi apă, turnat în hrănitoare aşezate după diafragmă sau deasupra cuibului la stupii multietajaţi.“ ¹³³

În timpul culesului de întreţinere a albinelor, când vremea se încălzeşte uşor se aplică şi procedeul lărgirii cuibului prin amplasarea de faguri goi în mijlocul acestuia. Această lărgire a cuibului se efectuează începând cu primul cules, cel de întreţinere periodic, la intervale de o săptămână.

„Culesul de întreţinere este un factor deosebit de stimulativ pentru dezvoltarea familiei, oatul mătcii intensificându-se.“ ¹³⁴

Hrănirea de stimulare este utilizată cu scopul de a suplini culesul, atunci când acesta lipseşte, dar şi pentru a asigura o activitate continuă familiei de albine, fapt pentru care se aplică şi înaintea marilor culesuri.

„Albinele pot fi forţate să viziteze anumite culturi dacă li se aplică o hrănire foarte matinală la interiorul stupului. În siropul administrat se introduc petale din cultura spre care vrem să le dirijăm. Excitate de sirop şi de mirosul florilor, albinele vizitează cultura. Cu ajutorul hranei, albinele pot fi forţate să descopere mai rapid o suprafaţă  care înfloreşte.“ ¹³⁵

Hrănirea abinelor este unul din cele mai importante procedee în apicultură, căci fără acesta, viaţa familiei de albine şi toată producţia ar fi compromisă.

 

Note:

¹²⁴ Constantin Antonescu, Albinele şi ... noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 189

¹²⁵ Idem, Ibidem, pag. 191

¹²⁶ Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, vol. I, Zeii, ed. Vox, Bucureşti, 2004, pag. 41

¹²⁷ I. Barac, N. Foti, Al. Popa,  E. Sănduleac,  Creşterea albinelor, ed. Agro-Silvică, Bucureşti,  1965, pag. 39, 40

¹²⁸  Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu,  Alexandru Sabău , Carmen Lia Spăta-ru,  Apicultură şi Sericicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 17

¹²⁹ I. Foti Barac,  N.  Popa, Al., Sănduleac, E., Creşterea albinelor, ed. Agro-Silvică, Bucureşti,  1965,  pag. 43

¹³⁰  C. Hristea, Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucureşti, 1978, pag. 357

¹³¹ C. Hristea, Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucureşti, 1978, pag. 363

132 Ing.V. Petruş,  şi ing.I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1964, pag. 71

¹³³ Alexandrina Adler, Cleopatra  Rusu, Alexandru Sabău,  Carmen Lia Spătaru,  Apicultură şi Sericicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 37

¹³⁴  Cora, Rosenthal,  Lucrări în stupină, ed. Ceres, Bucureşti, 1973, pag. 49

¹³⁵ Cora, Rosenthal,  Lucrări în stupină, ed. Ceres, Bucureşti, 1973, pag. 71

 

 

Pr. Ion Turnea