4.2. VIAŢA FAMILIEI DE ALBINE
Albinele au
capacitatea de a se adapta la diferite condiţii de climă şi
vegetaţie. Datorită acestei capacităţi albinele s-au
răspândit în toate colţurile pământului. Tot datorită
adaptării lor la diverse condiţii de climă s-a ajuns la
împărţirea acestora pe rase.
„Albinele fac
parte din regnul Animalia, subregnul Nevertebrata, încrengătura Artropoda,
clasa Insecta, ordinul Hymenoptera, grupul Aculeta, familia Apidae, genul Apis.
Familia Apidae cuprinde albinele Apis, bondarii Bombus şi un gen de albine
cu ac atrofiat Melipona […] Din aceeaşi familie mai fac parte: albinele
solitare, la care fiecare femelă fecundată îşi construieşte
un cuib unde depune ouăle […], albinele parazite, care depun ouăle în
cuibul altor apide, albinele care trăiesc în colonii.“86
Patru specii
de albine fac parte de genul Apis. Aceste specii de albine se pot clasifica
astfel: Albina meliferă, albina uriaşă, albina pitică
galbenă şi albina indiană.
 Specia Apis e structurată astfel:
Dorsata, albina indiană uriaşă, ce contruieşte un singur
fagur prins de stânci sau de ramurile copacilor, Florea, o albină
indiană pitică, ce construieşte un singur fagure foarte mic,
prins de ramurile copacilor, Cerana sau albina indiană obişnuită,
mellifica sau meliferă, exploatată de om pentru calităţile
sale productive şi care se divizează în trei caste: matcă,
trântori şi albine lucrătoare.
În ţara
noastră, datorită condiţiilor favo-rabile de vegetaţie
şi climă, s-a format rasa Apis mellifera carpatica. Albina
românească carpatică este foarte prolifică.
„Albina
meliferă are cea mai întinsă arie de răspândire,
identificându-se pe toate continentele.“87
Ea face parte
din regnul Animalia, regn specific vieţuitoarelor „monocelulare şi
pluricelurale cu mod specific predominant de hrănire pe baza regnului
vegetal.“88
Totodată
ea aparţine subregnului Nevertebrata, deoarece nu are coloană
vertebrală, încrengăturii Artropoda, fiindcă nu are coloană
vertebrală, însă are picioare articulate, subîncrengătura
Mandibulata, fiind artropodă cu mandibule, clasa Insecta, având asemenea
insectelor: cap, torace şi abdomen, subclasa Pterigota, subclasă ce
cuprinde insectele ce prezintă pe segmentele toracice două şi
trei perechi de aripi, ordinul Hzmenoptera ce cuprinde insectele cu aripi
membranoase, subordinul apocrita, pentru că între torace şi abdomen
se face legătura printr-o porţiune îngustă, peţiol.
Familia din
care face parte albina meliferă este Apidae, subfamilia Apinae, subfamilia
insectelor ce adună polen şi îşi fac cuiburi.
Ea mai
aparţine tribului Apini, genului Apis, pentru că are o singură
femelă cu organele reproducătoare dezvoltate.
La albina
meliferă se constată un mare progres biologic datorită
capacităţii sale da a aduna cantităţi mari de miere, mult
mai mari decât întreţinerea lor pe timp de un an, permiţând astfel
omului să recolteze o parte din ea, ajutând astfel progresului economic.
Ca urmare a
studiilor efectuate asupra albinei melifere s-a ajuns la împărţirea
acestei specii în trei mari grupe geografice: grupul irano-mediteranian, grupul
mediteraniano-occidental şi grupul african.
Grupul
irano-medi-teranian cuprinde albina caucaziană de munte (munţii
Caucaz), albina caucaziană galbenă, de şes (regiunea de şes
a Caucazului), albina taurică (Crimeea), albina carnică (Austria
şi Iugoslavia), albina italiană (America Centrală, America de
Sud, Australia, Noua Zeelandă), albina carpatină (ţara
noastră).
Albinele
acestui grup sunt răspândite datorită productivităţii
şi însuşirilor biologice, având mare interes economic.
Această
grupă are la rândul său mai multe rase: mellifica sicula sau albina
siciliană de culoare neagră, mellifica remipes, o albină
blândă, roitoare în a cărei familie convieţuiesc două
mătci, mellifica cypria, o albină irascibilă, căpăcire
umedă, propolizatoare puternică, mellifica syriaca, albina cu cea mai
lungă trompă, o albină foarte productivă, ea
valorifică culesul şi la timp nefavorabil, mellifica ligustica, o
albină cu mătci prolifice, mellifica carnica,
căpăceşte mierea uscat, construieşte multe celule de
trântori, mellifica carpatica sau albina românească, deosebit de
blândă, productivă, cu reacţie la fum.
Albinele
acestui grup sunt răspândite datorită productivităţii
şi însuşirilor biologice, având mare interes economic.
|
Această
grupă are la rândul său mai multe rase: mellifica sicula sau albina
siciliană de culoare neagră, mellifica remipes, o albină
blândă, roitoare în a cărei familie convieţuiesc două
mătci, mellifica cypria, o albină irascibilă, căpăcire
umedă, propolizatoare puternică, mellifica syriaca, albina cu cea mai
lungă trompă, o albină foarte productivă, ea
valorifică culesul şi la timp nefavorabil, mellifica ligustica, o
albină cu mătci prolifice, mellifica carnica,
căpăceşte mierea uscat, construieşte multe celule de
trântori, mellifica carpatica sau albina românească, deosebit de
blândă, productivă, cu reacţie la fum.
„În cadrul
acestei rase se disting mai multe populaţii sau ecotipuri
corespunzător zonelor geografice din ţara noastră în care s-au
dezvoltat şi la care s-au adaptat perfect. Deosebim ecotipul de
stepă, munte, Câmpia de vest, Podişul Moldovei, Podişul
Transilvaniei.“ 89
Grupul
mediteraniano-occidental include albina brună europeană (Franţa,
Germania, Anglia, Olanda, Peninsula Scandinavă) şi grupul african ce
cuprinde la rândul lui mai multe rase: albina egipteană (malurile Nilului
şi a Mării Roşii), albina galbenă africană (centrul
Africii), albina sud-africană (sudul Africii), albina punică sau
telică.
Tunisia,
Algeria şi Maroc), albina neagră (Madagascar).
„Un studiu
mai amănunţit o apropie mai mult de rasele de albine din grupul
african (Apis mellifica intermissa). Prezintă o trompă de dimensiuni
mici, este irascibilă, destul de roitoare, productivă şi
rezistentă la iernare în condiţiile iernilor lungi.“90
Acest grup de
albine mediteran-occidental cuprinde o singură rasă: Apis mellifica.
Albinele ce
fac parte din grupul african se caracterizează prin talie mică, roire
puternică şi irascibilitate accentuată.
Ele pot
să fie împărţite astfel: mellifica unicolor, albină
răspândită în Madagascar cu un corp de dimensiuni mici; mellifica
intermissa, răspândită în Africa de Nord, mellifica adansonii sau
albina galbenă africană, în zona centrală a Africii, o
albină ce roieşte foarte mult, mellifica lamarckii sau albina
egipteană ce este o rasă de trecere între albina africană
şi cea europeană, o albină cu un corp mic, abdomen dotat cu peri
deşi şi albicioşi, irascibilă şi roitoare ce nu
formează ghem la iernare şi căpăceşte umed mirea; mellifica
capenis ce prezintă posibilitatea de a creşte mătci normale din
ouă depuse de albinele ouătoare după ce aceştea au roit
fără matcă.
Cea mai veche
specie de albine ce s-a descoperit a fost Trigona Prisca, găsită în
New Jersey USA şi care datează de 74 - 94 milioane de ani.
Aşadar e posibil ca predecesorii albinelor să fii trăit în
această perioadă, însă fosilele genului Apis au fost descoperite
în Germania prima dată. Este posibil ca această specie Apis să
fii primit identităţi separate în timpul erei Terţiar.
Deşi
albinele au un corp delicat, o durată de viaţă scurtă, ele
nu par să ţină seama de aceste lucruri, căci zilnic
transportă încărcături uriaşe de nectar şi polen, de
la câmpul sau livezile pline de flori la stup. Veşnic neobosite îşi
trăiesc scurta viaţă din plin, făcându-se utile mai ales
pentru viitoarele generaţii de albine, dar şi pentru om prin
surplusul de polen ce-l adună.
Datorită
hărniciei lor, albinele s-au dezvoltat de-a lungul timpului, putând
să fie acum clasificate după cum am arătat pe specii şi
rase.
Note:
86 Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru,
Apicultură şi Sericicultură, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 9
87 Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău,
Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 11
88 Asociaţia
crescătorilor de albine din R.S.R., Manualul apicultorului, Redacţia
Pub. Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 36
89 Asociaţia
crescătorilor de albine din R.S.R., Manualul apicultorului, Redacţia
Pub. Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 38
90 Asociaţia
crescătorilor de albine din R.S.R., Manualul apicultorului, Redacţia
Pub. Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 37
Pr.
Ion Turnea
|
